Am închis ochii ca să treacă timpul. Tot aici sunt. Însă gândul este o mașină minunată de călătorit în timp și spațiu. Te poate duce unde vrei și când vrei, dar are un mare defect: când deschizi ochii te umpli și mai mult de dorință.
Aș vrea dacă se poate ca de fiecare dată când închid ochii să fiu în altă parte, într-un alt timp. Să fiu undeva în grădina Copou în anii 1800 plimbându-mă pe aleile parcului și dimprejurul meu să văd personalitățile care sunt acum elogiate sau să închid ochii și să fiu vara trecută pe plaja din Vama Veche ascultând o muzică cu cadență lină.
Pesemne că asta este limita dorinței, gândul. Mai mult decât optimismul, mai mult decât euforia sau beatitudinea care îți dau aripi, nu se poate mai mult de un gând. Gândul nu se compară cu beatitudinea în materializarea stării, dar este ultimul în starea de visare și se trădează prin brutalitatea sunetelor lui, și poate că de asta e dur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu