Cum se găteşte un eseu românesc

Se ia o idee(din grădina proprie - cine n-are idei? - sau inspirată din magazinele de idei, adică eseurile occidentale), se plămădeşte cu relaţii până se lăţeşte departe de vreun sens adecvat, se amestecă din gros cu referinţe de profunzime - Hegel, Heidegger(de preferinţă negându-l), Saint-Exupery(acesta din urmă chiar citit de autori), Goethe, Nietzsche, Pascal etc., plus unul sau doi autori necunoscuţi(mai bine medievali că au nume latineşti), se prizăreşte şi câte-un român cu nume bun, ca Pârvan, Neagoe, Noica, Blaga, Brâncuşi şi undeva, strecurat cu insignificanţă, autorul care a insuflat ideea "profundă" a eseului.

Se cufundă totul într-o baie de stil românesc, iscodind cuvinte născute moarte şi fără simţ al limbii, se presară din belşug marile legume ca: demonic, extaz, mit-mitic, baroc, eros, asceză, simbol, esenţă, complex,  existenţă etc. - cu sau fără majusculă - şi se asezonează cu câte un cuvânt grecesc silabisit din bibliotecă, total inutil fiindcă niciunul din cititori nu ştie atâta greacă încât să-l corecteze. Merge şi ceva latinesc, dar nu e aşa de "adânc" picant.

Se obţine astfel un fel de beţie intelectuală care ridică mult down-break-ul inutilităţii autorului şi-l introduce pe poarta mare a Templului Literaturii Române, unde începe acel "na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie" care con(franţuzesc)sacrează tipăritul român, în aşteptarea trezirii Occidentului după trecerea sorocului legiuitor al protoconismului.

• din carnetele Seminţe ale lui  Alexandru Dragomir

Tweet