Gheata de aur a solidarităţii

Să ne imaginăm viaţa ca pe un stadion de fotbal. Apoi să ne imaginăm că lucrurile ce contribuie la relaţionarea dintre oameni sunt elementele din arenă. Iar o echipă reprezintă un individ care joacă pe cont propriu. E fiecare pentru el, în meciul în care trebuie să dai dovadă de un egoism crud ca să câştigi.
În goana pentru interesul propriu adesea tindem să cădem în offside. În situaţia asta suntem penalizaţi. Cartonaşele ar reprezenta prietenii dezamăgiţi pe care îi îndepărtam la fiecare doză de egoism exprimată în relaţie cu ei.
Atunci ce ar reprezenta golurile? Sunt considerate reuşite acţiunile în care dezamăgim un prieten ori cele în care ajutăm pe cineva?
Foarte bine mingea ar putea lua locul solidarităţii. Până la urmă solidaritatea reprezintă fapta de ajutor reciproc. Ori mingea trece de la unul la altul, aşa cum acţiunile noastre de întrajutorare ne implică în însăşi fapta de coeziune: când pasăm mingea, suntem solidari cu “coechipierii”, iar atunci când păstrăm mingea pentru noi înşine dăm dovadă de egoism.

Putem, totuşi, să încălcăm regula jocului: aceea de a învinge, de a exista un învingător la ultimul fluier. Dar de ce nu o facem?

În societatea solitară în care ne-am făcut culcuşul, încălcarea unei reguli nu se întâmplă prea des. De ce? Poate pentru că ne-am atribuit prea perfect rolul de a ieşi învingători din meciul cu viaţa, iar o faptă bună este văzută ca ceva ce pierzi. Suntem, poate, prea meschini cu noi, cu cei din jurul nostru, preocupaţi de interesele mărunte.
La fel ca într-un meci de fotbal, prin pase se poate ţese o victorie comună, a echipei, nu numai a unuia singur. Iar când pasăm mingea unul altuia, de fapt, creăm unitatea de care ar trebui să dăm dovadă atunci când ni se cere.
După toate astea, dacă golurile sunt ale echipei, cred că sunt trecute la scor faptele în care ajutăm pe cineva.

Tweet